condamnată

lasă-mă..
haină eşti!
nu eşti a mea,
îmi eşti străină.
lasă-mă, să mai trăiesc,
sufletul încă nu-mi cere
să-l odihnesc..

o lacrimă tremură în ochi
voind să cadă
unde nu mai pot
şi tot nu poate,
sărată-i,
privirea-mi rămâne oarbă,
seacă..

oare voi fi împinsă
pe poarta neagră
căt de curând decăt se poate?
oare..
în urma mea 
ce va rămâne?
cerul înalt cu multe stele,
soare,
flori, 
fiinţe scumpe..

iar vântul,
vântul ce-mi va aduna?
ploaie..
frunze şi uitare?